Amintirea zilelor de altădată.

Suntem în anul 2016. Undeva pe o alee a Parcului Kiseleff, un bătrân mergea cu pași mărunți. Avea într-o plasă pe care o ținea cu grijă, un mic tablou. În timp ce mergea spre locul unde își dorea să ajungă, își aducea aminte de frumoasa viață care a avut-o și a trăit-o. Drumul lui era îndreptat spre unul din hotelurile unde amintirile erau cele mai prezente.

Era vorba de Hotel Arc de Triomphe, unde avusese loc într-o perioadă tumultoasă a vieții din București, un eveniment deosebit. Toamna se așterna deja cu frunzele care cădeau, scuturate de un vânt rece, care aducea mai mult a iarnă decât a anotimpului frunzelor ruginii. Bătrânelul privea de afară hotelul pe care îi rememora amintirea primei întâlniri cu viitoarea soție. Timpul trecuse și peste el. Zidurile erau diferite acum, își spusese el în gând. Dar pe atunci erau albe și pline de flori. Și pașii lui mergeau încet spre intrare … ușa se deschide … și undeva pe peretele de lângă recepție, se vedea o oglindă venețiană. 

Dintr-o dată se uită în ea și simte că se afla înapoi în timp. … 1936 … dar parcă nu sunt bătrân, își zise dintr-o dată. … și amintirile se propagau ca viteza luminii. La recepție, o domnișoară întreabă: buna ziua domnule, putem să vă ajutăm cu ceva? Avem una din cele mai primitoare hoteluri de cazare din București, îi spusese ea. Bătrânul o privește și parcă vede o asemănare între poza soției și ea. Mulțumesc, frumoasă domnișoară, îmi dați voie să mă așez puțin? Mă dor picioarele și am obosit de acasă. Uitându-se cu mirare, domnișoara se apropie de el și cu grijă, îl așează pe bătrânel pe o sofă aflată lângă oglinda venețiană. 

Dar ce ați pățit, întreabă ea. Ehei domnișoară dragă, aici este hotelul în care am întâlnit-o prima dată pe soția mea. Era în 1936. Ce zile erau atunci! Bărbații erau îmbrăcați în costume desprinse din moda pariziană iar pentru doamne apăruse moda rochiilor lungi negre sau a taioarelor asemenea bărbaților. Deși lumea trecuse cu greu peste anii 1929-1933, când criza generată a produs multă suferință, viața căpătase mai multă feerie. Aici venea lumea bună și era una din locații de evenimente din București bine cunoscute în perioada aceea. Într-una dintre săli, era un pian la care soția mea cânta atunci. Când am privit-o, am știut că ea era aleasa. Și povestea continua încet iar bătrânul își depăna amintirile frumoase către recepționeră.

Dar ce aveți în plasă, o întreabă domnișoara? Bătrânul, raspunde, o poză. Am venit să o aduc și să o pun pe pian, în amintirea ei și să vă rog să o lăsați măcar pentru o zi. Și bătrânul scoate ușor o poză, cu multă grijă, cu o doamnă deosebită având o coafură superbă, în stilul Marlene Dietrich și cu mici pași și tremurând, apucă să pună poza pe pianul aflat în sala alăturată. Uitându-se mai bine domnișoara, observă că poza o știe de undeva. Dar bătrâne, asta este poza străbunicii mele. Cum de este la tine? Bătrânul cu lacrimi în ochi, și cu ultimele resurse, se uită mai atent la ea și își dă seama că se afla în fața stra-nepoatei pe care el nu a văzut-o niciodata, din cauza unui conflict cu unul din copii lui.

Așa cum viața bate filmul, aceasta este o poveste în care fiecare ne putem regăsi.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2016.